Loading the player...

 home

Luiza Hudea: Cum de construiește un brand în mediul virtual

Canal 33 este noua statie de televiziune de business a Romaniei. Este o statie afiliata CNN fondata de Alexandru Raducanu.

Descriere


▸ actual

Descriere

În cadrul celei de-a doua ediții a emisiunii " Stâlpii societății", moderată de Alexandra Dobre, a fost invitat domnul Paul Anghel, director  general la Autoritatea Națională pentru Protecția Consumatorilor. 
Temele abordate au fost legate de legislație, drepturile consumatorilor, diferența între consumatorul român și cel european, neregulile găsite de comisarii ANPC la operatorii economici de pe litoral, cumpărăturile online și site-urile " fantomă".
 De asemena, spectatorii au aflat informații despre scandalurile din industria alimentara, produsele neetichetate, de ce pe piața din România se aduc produse de calitate inferioară în raport cu produse identice de pe piețele din Europa Occidentală, cine sunt intermediarii de credite și care sunt avantajele pe care le au consumatorii care lucrează cu aceștia, dar și despre multe alte puncte importante din activitatea ANPC.

"Suntem educați să fim consumatori"?

Abilitățile extrasenzoriale: ce sunt și cum se manifestă

Firescul includerii spiritualitatii in viata de zi cu zi

Vasile Dâncu, despre ce e ”Politically (in)correct” în societatea ...

Aliz Kosza lansează Business Mentoring House

An American Education Opens Doors of Opportunity

Echipa Tecău - Mergea joacă în premieră în circuitul ATP la Bucure...

DISCURSUL AMBASADORULUI SUA, HANS KLEMM, LA ANIVERSAREA A CINCI ANI DE L...

▸ industrie

Descriere

Cristina Chiriac: Invitatul din seara aceasta el însuși este o poveste. Trecut prin viață în multe ipostaze, unele fericite, altele mai puțin fericite, altele extraordinare, este deja celebru din multe puncte de vedere și abia aștept să-l cunoaștem împreună pe Silviu Prigoană.

Silviu Prigoană: De când n-am mai ieșit public, este cam de multișor. Am rămas surprins să văd ce televiziune senzaţională aveți aici, e ceva deosebit.

Cristina Chiriac: Vă mulțumim, suntem la început de drum, eu cel puțin sunt la început de drum în această nouă ipostază și mărturisesc că descopăr în fiecare zi cât de mult îmi place în fiecare ediție, să descopăr poveștile autentice. Știți că emisiunea de astăzi se numește “Autentic românesc”. La prima vedere, lumea ar putea să se întrebe ce are de-a face Silviu Prigoană cu autenticul românesc. Eu știu să răspund la întrebarea aceasta, dar v-aș întreba pe dumneavoastră: ce are de-a face Silviu Prigoană cu autenticul românesc?

Silviu Prigoană: Am fost pionier în multe business-uri autentic românești și în momentul de față una dintre companii a rămas cu capital integral românesc, firma de salubrizare. În globalizare, lucrurile trebuie privite diferit. Faptul că dacă ți-ai făcut un business în țara asta, e copilul tău și trebuie să-l crești și să mori cu el în brațe, e o prostie. Business-urile se creează, se cresc și se vând în momentul oportun pe prețul cel mai bun. Trebuie păstrate tradițiile, care nu sunt niște entități care pot să fie negociate sau vândute. De exemplu, doina românească n-o să vină niciun concern internațional să o ia, cu toate că au început concerne mari să ia diverse brand-uri de brânză, de cașcaval ş.a.m.d. Acestea trebuie conservate. Până la urmă, ce o să ne rămână nouă? Tradițiile, folclorul, autenticitatea noastră, Brâncuși, pe care l-am renegat și l-au „importat” francezii; fiecare ţară o să rămână cu niște tradiții pe care trebuie să le păstreze. Dacă nu, o să ne năpădească americanii şi nu o să mai avem Dragobete, o să avem Valentine’s day. Acesta este trendul, asta funcționează, până la urmă suntem o societate de consum și chiar și religiile trebuie să se reformeze puțin, să treacă pe partea de business mai adânc – să fie mai atractive din punctul acesta de vedere, nu doar să ceară bani fără chitanță. Se pot face niște lucruri de banii ăia.

Cristina Chiriac: Lumea vă cunoaște ca fiind un afacerist acerb, de succes.
Silviu Prigoană: Am fost, e istorie, nu mai sunt.

Cristina Chiriac: Dar în seara aceasta aș vrea să descoperim puțin din istoria lui Silviu Prigoană. În anul 1989 aveați 27 de ani şi un copil.
Silviu Prigoană: Eram destul de inocent încât să nu-mi dau seama că nu-i bine ce fac. Astăzi n-aș mai face ce am făcut atunci, nu doar din cauza vârstei, ci și a cunoștințelor acumulate în timp. Imediat după ceea ce se numește Revoluție – dacă se deschide dosarul… o să aflăm, probabil, în viața veșnică și adevărul – piața era liberă. Eram angajat și mi-am dus să-mi dau demisia și nu exista instituția demisiei. Era obligatoriu să ai serviciu, statul, prin biroul organizației de bază, prin partid îți găseai serviciu. N-aveai serviciu, erai parazit, erai la pușcărie, nu exista conceptul de demisie.

Cristina Chiriac: Știu că se plătea și o taxă pe celibat…
Silviu Prigoană: Era vreo 5% din salariu pentru cei care nu aveau copii, una dintre măsurile luate de Ceaușescu pentru creșterea natalității. În afară de interzicerea, la un moment dat, a avortului, s-a introdus și taxa de celibat, tocmai pentru a-ți face un calcul și a-ţi zice că mai bine te însori și faci un copil decât să mai dai banii ăștia la stat.
După Revoluție, piața era goală și puteai să faci orice. Prin martie 1990 a apărut Legea 15. Primăriile eliberau atunci o serie de diplome, eu am avut nr. 45 pe județul Cluj şi m-am apucat să fac niște lucruri; era un singur impozit, se numea ICM – impozitul pe circulația mărfurilor – și era 3% din valoarea încasărilor.

Cristina Chiriac: Mai simplu și poate mai bine.
Silviu Prigoană: Nu pot să cuantific acum dacă era mai bine sau nu, era un singur impozit. Am deschis un bar, am deschis o discotecă. Ce puteai să deschizi rapid? Ce nu prea era.

Cristina Chiriac: Trebuia să ai ceva spirit de întreprinzător ca să poți să te gândești și să pui în aplicare, să identifici cererea.
Silviu Prigoană: Înainte de Revoluție nu erau o problemă banii, toată lumea avea bani. Blugi, Coca-Cola, țigări, ciocolată, chestiile astea lipseau, nu banii. La un moment dat, cred că în 1987-1988, nu mai circulau bani în țară – te duceai la oricine să obții orice cu un salam de Sibiu, un cartuș de Kent, cafea. Cartușele alea de Kent și cafeaua cred că erau atât de plimbate săracele încât nici nu mai aveau scris pe ele, toată lumea dădea, din stânga în dreapta, era un troc generalizat. Dacă noi mergeam, de exemplu, la întreprindere să luăm niște curele de transmisie de la nu știu ce fabrică, nu trebuia să stăm la coadă, duceam și noi una, alta, niște alcool și imediat se rezolva orice problemă. Era un troc generalizat pe tot teritoriul țării.

Cristina Chiriac: Nu exista definiția traficului de influență.
Silviu Prigoană: Asta s-a inventat mai târziu, pentru că demnitarii, pe vremea aceea, nu prea aveau cum să facă trafic de influență și nu prea aveai pentru ce să faci trafic de influență. Toată lumea primea casă de la partid și în funcție de cât de apropiat erai de șeful de la partid aveai apartamentul cu mai mulți metri pătrați; numai că era o lege care spunea că la atâtea persoane aveai atâția metri pătrați. Era simplu. Dacă mai făceai un copil, te duceai la secretarul de partid: şefu’, îmi mai trebuie o cameră. Acum trebuie să te duci pe la niște bănci, să mai iei niște credite. S-au schimbat fundamental lucrurile. Nu știu dacă era mai bine atunci sau acum, fiecare în dreptul lui să hotărască, eu am dus-o la fel de rău și atunci, și acum, nu e mare diferență.

Cristina Chiriac: Dacă sunt telespectatori care vor să ne contrazică, ne pot scrie pe contul nostru de Facebook.
Silviu Prigoană: Pot să intre și în direct. Înainte de Revoluție aveam cinci video-uri pe care le închiriam cu televizoare color și aveam cam 500 de lei pe seară; era 2500 de lei salariul mediu în economia națională şi eu încasam 2500 de lei pe noapte.

Cristina Chiriac: Poate de atunci aveați pasiunea pentru televiziune?
Silviu Prigoană: Nu. Pasiunea pentru televiziune a fost altceva. A fost un proiect cu mai multe televiziuni, un concept pe care l-am pus la punct cu un asociat al meu pentru televiziunile de nișă. Era un trust de presă mai mare care a avut succesul pe care l-a avut, dar eu a trebuit să mă retrag din povestea asta, şi nu pentru că m-ar fi forțat cineva, ci așa am hotărât eu. Era un trust de presă care trebuia să conțină ziare, reviste, posturi de radio, posturi de televiziune, nișate toate, inclusiv locale și naționale. Era un proiect mai măricel și s-a concretizat din el, s-au deschis mai multe ziare, reviste – dintre care două funcţionează de 15 ani, încă se tipăresc, Taifasuri, pentru femei, și Fanatik, pentru bărbați. Televiziunile erau nișate toate, de la televiziuni de știri, sport, manele până la folclor. Noi am deschis și am luat licențe și pentru televiziune erotică, ecumenică, desene animate. Proiectul era foarte mare, dar finanțatorul cu care am lucrat noi, o firmă din Elveția, s-a demonstrat ulterior că era mai neserioasă. Noi am făcut cam 60% din proiect, nu era foarte mult să-l terminăm; până unde am ajuns noi, pe puterile noastre, a fost foarte bine, minunat, eu sunt mândru de ce am făcut.

Cristina Chiriac: Ați făcut prima firmă în 1990, la Cluj. Cum a fost mutarea de la Cluj către București?
Silviu Prigoană: În 1992 a murit soția mea, am rămas cu doi copii și am hotărât să ne mutăm. Eu am vrut să ne mutăm în Tokyo, pe principiul apă mare, pește mare; dacă vrei să prinzi un pește mare, nu o să-l prinzi în Dâmbovița. M-am dus la ambasadă și am discutat, iar ei au rămas surprinși… cum să emigrez în Japonia? De 10 ani însă duc acolo multă forţă de muncă.

Cristina Chiriac: Nu v-a fost frică? Nu ştiaţi limba, aveaţi doi copii minori…
Silviu Prigoană: La fel de greu mi-ar fi fost să mă adaptez în Japonia, să învăț limba japoneză cum mi-a fost și în București să învăț limba dâmbovițeană. Eu am venit cu un accent de la Cluj, râdea lumea de mine pe aici, și-a dat seama că sunt un intrus și mi-a fost greu să răzbesc. N-a fost deloc simplu, n-a fost ușor, dar acum îmi dau seama cât de greu a fost atunci. Am importat și am vândut mașini din Franța și din Germania, am adus rulmenți și blugi din Turcia, Coca-Cola, Vegeta și parfumuri, săpunuri Lux din Ungaria… era micul trafic de frontieră din care puteai să acumulezi. La un moment dat am ajuns să ducem trenuri cu cereale la procesat pentru a face alcool; fabrica statului ne presta servicii – ne transforma cerealele în alcool – și noi vindeam cu prețul de producție, cât ne costa pe noi, la Alimentara. Singura diferență era ambalajul returnabil. Noi vindeam toată producția de alcool cu același preț de producție la ICS Alimentara (aveam contract cu Brașovul), cu retur de ambalaj; deci ne ambala produsul în sticle și noi ceream la jumătate, după care vindeam sticla cu doi lei – la milioane de sticle erau milioane de lei. Nu înţelegea Garda Financiară, care se înființase prin 1992, unde-i business-ul la noi, că noi vindem cu prețul de producție. Profitul erau sticlele și ambalajele pentru care noi luam banii cash pentru că așa era plata atunci, te duceai cu tiruri cu sticle la centrele de colectare și se dădeau banii cash. Astea au fost începuturile de business.

Cristina Chiriac: Ați făcut şi o televiziune de știri. Vă spuneam înainte de emisie că-mi aduc aminte de secvența în care vă duelați cu Vanghelie.
Silviu Prigoană: Asta a fost mult mai târziu. Cât timp am fost proprietarul televiziunilor, nu am apărut decât la prima emisie a postului. În momentul în care s-a lansat postul de televiziune, am apărut o jumătate de oră, la început, când am discutat cu doi moderatori – Simona Bălănescu, prima moderatoare, și George Dumitrescu, care a prezentat primul buletin de știri la Realitatea TV. Nu am mai apărut la televiziunea mea decât după ce am vândut acțiunile, mi se pare că după vreo doi ani.

Cristina Chiriac: Câți ani ați deținut Realitatea?
Silviu Prigoană: Doi ani și jumătate. Cât am avut bani, când n-am mai avut bani am tras oblonul. Noi am fost păcăliți de către investitorii care trebuiau să vină nu neapărat cu banii de investiție, nu aici a fost marea problemă, ci cu niște investiții în echipamente, și trebuiau să facă plățile externe pe sateliți; nimic din salarii sau taxe și impozite. Când am vândut o parte din televiziuni, datoriile erau zero, totul era achitat la stat. A fost singura televiziune care în perioada respectivă plătea salariile pe cartea de muncă, toți plăteau pe lângă și cum se descurcau. Eu am ținut foarte mult la colegii mei din trustul de presă pentru că oamenii aveau nevoi și necesități, începeau să facă credite, le trebuia adeverință de la serviciu și nu puteai cu minimum pe economie să iei credit. Am încercat să-i ajut cât am putut și am făcut lucruri frumoase de care sunt mândru, inclusiv patru copii.

Cristina Chiriac: Știți că am pus pe Facebook un anunț că veți fi invitatul nostru în această seară și câțiva colegi care încă mai lucrează la Realitatea ne-au rugat să vă transmitem salutările lor.
Silviu Prigoană: Eu mă întâlnesc cu cu ei, avem o întâlnire a noastră; inițiatorii Realității ne vedem la câte un șpriț și depănăm amintiri. Și anul trecut ne-am întâlnit. La 1 noiembrie am început emisia și cam în fiecare an ne vedem gașca de la început.

Cristina Chiriac: O singură întrebare o să vă mai adresez în ceea ce privește business-ul și apoi trecem la valorile acelea tradiționale pe care vreau să le discutăm.
Societatea românească, așa cum ați spus și dumneavoastră, este frământată de foarte multe idei preconcepute. Chiar ne povesteați puțin mai devreme de faptul că venirea dumneavoastră de la Cluj în București n-a fost una tocmai ușoară, sau primirea bucureștenilor pe meleagurile noastre dâmbovițene n-a fost una caldă. Din punctul meu de vedere, dacă ai un handicap, mai ești și văduv, sigur lumea nu te privește cu ochi buni. Ce sfaturi le-aţi da celor aflaţi într-o situaţia similară?
Silviu Prigoană: E foarte complicat, nu poți da sfaturi nimănui, fiecare caz este particular. Important e ca persoana care s-a născut cu un handicap sau l-a dobândit ulterior să ignore faptul că are un handicap. Chiar poți să ignori și eu asta am făcut, respectiv am ignorat faptul că am un picior de lemn.

Cristina Chiriac: V-a schimbat faptul că a intervenit acest eveniment în viața dumneavoastră?
Silviu Prigoană: Cred că da. În primul rând, oamenii din jur în prima fază te compătimesc, toată lumea îți plânge de milă. Este exact lucrul de care nu ai nevoie. După care, lumea te rejectează, vizitele se răresc din ce în ce mai mult până la deloc, prietenii se detașează pentru că e complicat – stând un an și jumătate într-un cărucior cu rotile… în prima lună am înțeles, te-am văzut de două ori, pe urmă te văd la trei luni, pe urmă la doi ani și pe urmă nu te mai văd deloc pentru că am altă treabă. Vorbesc de handicap locomotor, pentru că dacă nu ai o mână, e mai simplu, depinde care dintre ele, cea cu care dai sau cu care primești… Nu poți să-ți mai desfășori activitățile cu gașca ta, nu mai poți să mergi la fotbal, nu mai poți să mergi în concedii, în excursii. Dacă tu ești atât de handicapat și mintal încât să te autoizolezi, e problema ta personală, dacă ești un pic mai „misrupist” și îți vezi de viață înainte, nu s-a întâmplat nimic deosebit. Într-adevăr, persoanele cu handicap, indiferent de ce tip, sunt persoane extraordinar de bune, ca mine, sau extraordinar de rele, ca alții. Nu există oameni care să rămână în permanență în normalitatea lor, asta e natura umană, se întâmplă ceva în creier acolo, în subsidiar. Eu am fost mai avangardist din toate punctele de vedere și nu am ținut cont că aș avea un handicap, chiar nu m-a încurcat cu nimic povestea asta, poate mai mult m-a ambiționat, pe undeva, să fac lucruri. De exemplu, am făcut o firmă de protezare; am făcut-o pentru mine, pentru că nu exista. Exista o firmă de protezare, una mai pricopsită, cel mai aproape în Austria și de câte ori trebuia să șurubăresc la ea trebuia să mă urc în avion sau în mașină, să merg mii de kilometri să-mi strâng un șurub. M-am enervat pe chestia asta și atunci am deschis o firmă de protezare. Am făcut de toate, am făcut și copii.

Cristina Chiriac: Pentru că vorbeam de valorile tradiționale, cea mai importantă valoare, din punctul meu de vedere, este aceea de a procrea, de a avea o familie, de a face copii, de a transmite mai departe ceea ce am primit. Aveți patru băieți şi o grămadă de fini...
Silviu Prigoană: Cu care mă văd în fiecare an, în prima vineri din luna mai. E foarte greu să mă duc la ei, sunt și din Suedia, din Canada, Statele Unite; o dată pe an mă întâlnesc cu cei care pot să vină. Anul ăsta, de exemplu, n-au putut să vină finii din Canada, așa e modelul la ei cu liberele, mai complicat, nu e ca la noi, scoatem o adeverință medicală și venim la sindrofie. În general, mă văd cu toți cam o dată pe an.

Cristina Chiriac: Știu că sunteți un mare iubitor de copii și copiii se simt minunat în preajma dumneavoastră, eu pot să certific lucrul acesta. V-ați mai dori un copil?
Silviu Prigoană: Nimic nu este exclus. Eu îmi doresc mulți copii. Cu cât înaintezi în vârstă, îți dai seama că devii izolat, copiii tăi cresc și te rejectează. Sunt lucruri naturale, nu pentru că ar vrea să te rejecteze, dar cercul de prieteni e altul, nu mai e cercul tău, e cercul lui, și în momentul în care intri în cameră la el intempestiv și îți pune întrebarea de ce nu bați la ușă, să știi că legătura dintre voi s-a rupt. Asta se întâmplă pe la 14-15 ani, nu mai târziu, e primul semn. Şi atunci stai și te gândești că rămâi singur. Singurătatea, de la o anumită vârstă încolo, este cel mai grav lucru care ți se poate întâmpla. E foarte complicat să devii izolat. Noua generație a început să se izoleze ea singură – prin noua tehnologie, ei nu mai socializează ieșind și făcând lucruri împreună. Pe vremea mea, vorbesc și eu ca tata, când ne întâlneam două familii, jucam remy, asta era de bază, șah, remy, table, jocuri de masă, de societate, interacționam. Acum, se întâlnesc două sau patru familii, stau pe canapele, toți cu televizorul aprins și toți fac ceva acolo… online, toată lumea online. Nici nu cred că ar mai trebui să se întâlnească, ar putea să stea fiecare la casa lui; toată lumea e foarte ocupată, toată lumea e cu gadgeturi, dacă nu e semnal, sunt distruși. Primul lucru de care întreabă când intră în casă este parola de la wireless și mi se pare o chestie searbădă, ciudată. Eu le-am mai interzis multora dintre cei care mă vizitează; am la intrare un încărcător cu opt posturi de încărcare, pe diverse tipuri de telefoane, şi îi rog să-și lase telefonul la încărcat.

Cristina Chiriac: Este de notorietate faptul că sunteți afacerist sau ați fost.
Silviu Prigoană: Am fost. Aici e greșeala moderatorilor, a ziariștilor... le spun afaceriști; nu sunt afaceriști, din punctul meu de vedere nu sunt afaceriști.

Cristina Chiriac: Dar ce sunt?
Silviu Prigoană: Sunt întreprinzători. Patronii sunt întreprinzători, nu sunt afaceriști.

Cristina Chiriac: Prin anii ’90, termenul de întreprinzător sau de privatizat aș putea să spun că era foarte corect.
Silviu Prigoană: Nu poți să spui afacerist, că aude tata și spune: clar, ăsta este afacerist, fură, e vagabond, e hoț. Asta este percepția publică. În țara asta s-a înmagazinat în mintea cetățeanului un lucru: dacă ai bani, e clar că ai furat.

Cristina Chiriac: Nu.
Silviu Prigoană: Ba da. Faceți un sondaj.

Cristina Chiriac: Poate ai muncit.
Silviu Prigoană: Nu există aşa ceva. Toți sunt hoți, sunt bandiți… Dar dacă vine un „investitor” turc, polonez, marțian, nu contează, ăla e investitor, poate să tragă și țepe. Noi, ca stat, am fost țepuiți de toți din jur. Ne-au furat petrolul, ne-au furat resursele, ne-au distrus tot ce putea să existe concurență pe piețele lor, ne-au cumpărat întreprinderile și le-au tăiat ca să nu aibă concurență ei; mari concerne fabricante de diverse au venit și au cumpărat de la noi fabrici, după care le-au tăiat și le-au dat la fier vechi ca să nu aibă concurență, noi nu ne-am prins de figură atunci pentru că nu știam ce este concurența.

Cristina Chiriac: Dar poate ar fi trebuit să ne prindem pentru că România are un Parlament, în Parlament sunt politicieni.
Silviu Prigoană: Au fost făcute și niște compromisuri.

Cristina Chiriac: Aţi atins un subiect sensibil.
Silviu Prigoană: Sunt un om realist și corect. Am plătit prețul intrării în Comunitatea Europeană, noi am fost acceptați în Comunitatea Europeană dacă cumpărăm fregate de la englezi, dacă dăm curentul la italieni, dacă dăm petrolul la austrieci, dacă dăm, dacă dăm, dacă dăm. Tot ce s-a dat s-a dat prin lege, că așa era modelul pe vremea aia și au fost semnele integrării noastre în Comunitatea Europeană. Am vrut democrație, am vrut Comunitatea Europeană, am plătit prețul. Culmea e că plătim în continuare prețul nesăbuinței noastre. Noi am vrut, am ținut tururile deschise două zile, ca niciodată, ca să se facă numărul de voturi să intrăm în Comunitatea Europeană, dacă vă aduceți aminte. Nu s-a întâmplat niciodată în istorie să se facă o votare două zile.

Cristina Chiriac: Pentru că ați deschis un subiect sensibil, la care eu mă pricep, sau cel puțin așa spun eu, mai rămâne să vedem ce spune opinia publică, acela al privatizărilor, vreau să vă spun că țara efectiv nu a fost vândută neapărat când România a intrat în Uniunea Europeană.
Silviu Prigoană: Nu. A început cu mult înainte. Există o carte scrisă de o doamnă, mi se pare că o cheamă Cristina Chiriac, unde se explică cam care a fost jaful național, dacă cineva este interesat. E simplu, iei cartea, o citești, te-ai dumirit, e cu date și cifre concrete. Ce s-a întâmplat a fost partea premergătoare integrării și după integrare; înainte a fost foarte multă prostie și nesăbuință, pe urmă au fost niște comenzi venite din exterior. De exemplu, eu am cerut în Parlamentul României să renunțăm la ajutorul social. Nu poți să dai ajutor social unui cetățean apt de muncă. Nu ești tu obligat ca stat să-i dai de lucru, e obligația lui să-și caute de lucru; tu îi dai ajutor o perioadă limitată, pe urmă e problema lui, nu se poate la nesfârșit un om apt de muncă să primească ajutor. M-am dus la Comisia de Muncă și am cerut, printr-un proiect de inițiativă legislativă, să se taie de la rădăcină, pentru că oricum acei bani îi ia, la țară, de exemplu, crâșmarul satului, pe bază de caiet; când vin ajutoarele, prima dată se duc acolo și cam toți banii rămân acolo pentru că se cumpără țuică de banii ăia. Mi s-a spus, de către vice-președintele Comisiei de Muncă din Camera Deputaților că nu putem să abrogăm o asemenea lege pentru că este o chestie impusă de Comunitatea Europeană. Am spus că e foarte bine că este impusă, să o și plătească ei dacă este impusă și a rămas în coadă de pește.

Cristina Chiriac: Ați mai avut și alte inițiative.
Silviu Prigoană: Multe inițiative legislative. Eu am avut inițiative legislative prin care să aduc cam două miliarde la bugetul de stat. Majoritatea proiectelor de inițiativă legislativă aduceau bani la bugetul de stat, de exemplu modificările la codul fiscal – ONG-urile, asociațiile, fundațiile nu plătesc impozit pe terenuri și clădiri, nici cultele religioase. Am cerut în mod imperativ să facem cumva să fie impozitată toată lumea, pentru că nu mi se pare corect să nu fie impozitate asociațiile, fundațiile – oi fi tu fundație, dar dacă ai teren și o clădire, plătește, dacă nu, deschide-ți o căsuță poștală și lucrează online de la distanță, nu e obligatoriu să stai în ditai palatul în centrul Bucureștiului și să nu plătești nimic. Am fost înțeles greșit, cum că am eu ceva cu ONG-urile, cu ăștia amărâții. Bine, nu impozitaţi. Am făcut un proiect de inițiativă legislativă pentru un centru internațional de conferințe care să funcționeze în Palatul Parlamentului și Palatul Parlamentului să se mute în actuala Bibliotecă Națională, eu având şi documente de la Academia Română că actuala clădire nu se pretează a fi Bibliotecă Națională dintr-o grămadă de motive care erau scrise acolo. Am venit în fața Parlamentului cu argumentul că nu mi se pare corect ca noi, ca parlament, să stăm în a doua cea mai mare clădire de pe planetă, ci să stăm și noi pe malul unei ape, cum stau majoritatea parlamentelor din Comunitatea Europeană. Se creau instantaneu 40.000 de locuri de muncă. Cheltuiala de întreţinere a Casei Poporului, în momentul de față, este de 60 de milioane de euro pe an. Contractul de închiriere a Casei Poporului era negociat de mine la 120 de milioane de euro pe an; plus 60 de milioane cât era întreținerea, ieșeau cam 180 de milioane din start. România era pe harta planetei ca un punct important și se auzea de România, de toate congresele care se organizau aici. Marile Congrese știți că se țin în Las Vegas și în Amsterdam, sunt locațiile occidentale preferate pentru că întotdeauna când vin oamenii la congrese și stau 10 ore pe zi, după trebuie să le dai și ceva entertainment – pe care trebuiau să fie cazinouri, magazine, spectacole. Lucrând în Parlamentul României cu oameni care de-abia știau să vorbească limba română… nu știau săracii deputați și senatori nici măcar care este rolul lor în Parlament, ei se considerau până în ultimul an de mandat prelungirea primarului, veneau și se băteau în bugetul național consolidat să le aprobi ca amendament șindrilă la biserică sau o țeavă pe nu ştiu ce stradă în comuna nu știu care. Nu știau exact care este rolul lor de legiuitori, prea puțini știau care e rolul lor. Am făcut proiecte de inițiativă legislativă care însumau ca bani vreo două miliarde aduşi la buget. Am făcut și cu schimbarea denumirii rromilor în țigani. În momentul de față nu există o lege prin care ei să fie denumiți rromi, dar există ultimele douăzeci de recensăminte în care ei au fost trecuți la rubrica „țigani”; erau români, maghiari, germani, țigani, tătari ş.a.m.d.; naționalitatea rromă era trecută „țigani”, iar la ultimul recensământ au fost trecuți rromi. Eu am considerat că este o chestie abuzivă pentru că există o confuzie între România, rrom, român; eu am vrut să le fac lor un bine, adică n-am vrut să fie jigniți că sunt confundați cu noi, românii, de asta am făcut proiectul de inițiativă legislativă. Știți cum se numește spermatozoidul de țigan? Esență de rom. Ca să nu existe confuzii pe piață, am făcut și acest proiect de inițiativă legislativă, în momentul în care eram suspendat din Partidul Democrat Liberal, să nu aibă de suferit partidul din inițiativa mea legislativă. Proiectul trecea la un moment dat, însă s-a negociat cu Guvernul; trebuia să cadă Guvernul și s-a înțeles cu minoritățile să nu-mi treacă mie proiectul de lege. Cam așa a fost, pe scurt, povestea cu proiectul de inițiativă legislativă. Am făcut și proiectul de inițiativă legislativă pentru legea prostituției, a fost primul proiect de lege făcut cât de cât documentat; am făcut o documentare aprofundată pe teritoriul Comunității Europene și cea mai bună lege din Comunitatea Europeană era la nemți, în 2001 s-a introdus la ei legea prostituției, de la ei am luat. Au venit organizațiile astea ecumenice cu crucea, cu tămâia, cu cădelnița, au venit doamnele foarte supărate și am spus că proiectul de lege este pentru domnii care dau servicii sexuale, că nu doar doamnele dau. Doamnele mai și plătesc și mai şi primesc servicii sexuale fără să fie taxate, adică nu se eliberează chitanță. N-a trecut proiectul de inițiativă legislativă, în schimb a fost pentru prima dată în istoria României când din 110 deputați 99 s-au abținut la vot, n-au avut nici păreri pro, nici contra, au zis: decât să am scandal cu nevasta și cu popa, mai bine mă abțin.

Cristina Chiriac: Văd că vorbiți cu foarte mult patos despre inițiativele politice și despre tot ceea ce ați inițiat.
Silviu Prigoană: Mi-am făcut treaba. Proiectul de inițiativă legislativă a avut un rol, pentru că la un moment dat s-a dezincriminat din codul penal infracțiunea de prostituție și am zis că nu poate rămâne nereglementat – ori e dezincriminată, ori e reglementată, nu poți să o lași de izbeliște. Argumentul nu era aducerea de bani la buget, s-a înțeles greșit. Din bugetul de stat consolidat, o parte din bugetul Ministerului Sănătății se duce pe tratamentul bolilor venerice, care sunt scăpate de sub control în momentul de față și prin lege tratamentul este gratuit și obligatoriu. Statul plătește… nu mai știu cât este astăzi procentul, dar atunci era semnificativ. Am spus că dacă reglementăm, cât de cât ținem sub control. De exemplu, în Germania s-au deschis mii de așezăminte în primul an, zeci de mii și s-au închis zeci de mii în anul următor pentru că n-a funcționat.

Cristina Chiriac: Vă gândiți să vă întoarceți în politică?
Silviu Prigoană: Nu este exclus; niciodată să nu spui niciodată. Ştim noi ce ne-aduce ziua de mâine? Stați s-o apucăm și apoi mai vedem.

Cristina Chiriac: Ne apropiem de finalul emisiunii...
Silviu Prigoană: Nu pot să cred. Și pentru atâta m-am deplasat… mă dați afară?

Cristina Chiriac: Nu.
Silviu Prigoană: Ce mi-a plăcut la televiziunea dumneavoastră e că nu ați făcut pauză de publicitate, nu m-ați oprit, la alte televiziuni mă opreau.

Cristina Chiriac: Am o întrebare-cheie acum, e un fel de tradiție, o adresez tuturor invitaților mei: din punctul dumneavoastră de vedere, ce înseamnă autentic românesc?
Silviu Prigoană: Ceva ce crește numai în România.

Cristina Chiriac: Ca de exemplu?
Silviu Prigoană: Cârnații de Pleșcoi.

Cristina Chiriac: Da, e o idee…
Silviu Prigoană: Autentic românesc este Brâncuși, de exemplu. Ca să scoți autenticitatea românească în evidență trebuie să fii foarte puternic în povestea asta. Revenim, păstrarea tradițiilor și a culturii e foarte importantă, dar lumea nu pricepe lucrurile astea, nu pune bază acum; o să pună bază mai târziu, când va fi mult prea târziu. În primul rând, noi nu avem talentul să ne protejăm, să ne ocrotim valorile. Noi nu avem o scară de valori, nu avem așa ceva, nu avem la ce să ne raportăm și atunci tot ce înseamnă raportare înseamnă internet, topuri și facem ca maimuțele.

Cristina Chiriac: Copiem.
Silviu Prigoană: Copiem prost, foarte prost și nu punem bază pe talente, pe tradiții, pe nimic; oamenii de cultură sunt rejectați din start. Într-un timp se mai discuta despre un scriitor, doi, mai ieșea câte un scandal cu un scriitor, cu câte un poet… a murit și Păunescu și nu se mai știe nimic de nimeni. Nu a mai devenit interesantă problema pentru că nu e promovată. Mi s-a părut foarte interesant că s-a introdus religia în școli și nu s-a introdus cultura în școli. Fiecare guvern cum consideră… în toate țările unde s-a introdus religia, după 50 de ani, 50% au fost atei. Din punctul meu de vedere e un lucru bun că s-a introdus acum, nepoții mei probabil o să fie scutiți de a învăța chestii de conștiință în școală; asta nu se învață în școală, se învață în familie. Ăsta a și fost motivul pentru care am cerut printr-un proiect de lege tăierea salariilor popilor; 70 de milioane de euro se dau acum – înainte erau 200 de milioane cu ajutoarele date prin diverse canale cultelor religioase. Cum să faci așa ceva? Religia ține de conștiință, ca și partidul.

Cristina Chiriac: Ca și tradiția românească.
Silviu Prigoană: Exact. Asta ar trebui să fie subvenționată de comunitate. Ceea ce ţine de tradiție și de cultură trebuie subvenționat de stat, ceea ce ţine de religie și de partid trebuie să fie subvenţionat de enoriaș personal, el trebuie să meargă și să contribuie să-și mențină partidul în viață, să-și mențină religia în viață, să-și mențină popa pe lângă el. Noi nu avem mentalitatea de învingător. Îmi spunea cineva că noi am fost un popor învingător; bine, cu cine ne-am luptat? Cu turcii. Ok, când i-am bătut pe turci, că nu-mi aduc aminte? Scrie în istorie că i-am cam bătut, dar nu-mi iese mie ceva, că sabia lui Ștefan cel Mare este la Istanbul, nu e a lui Osman Pașa la Suceava. Și în al doilea război mondial, că e mai aproape de noi, am stat cu nemții până ne-am dat cu rușii, în alt război am stat cu ăia până ne-am dat cu ăialalți, tot timpul am fost fără demnitate, tot timpul am negociat în genunchi.

Cristina Chiriac: Nu suntem toți la fel şi mai avem o şansă.
Silviu Prigoană: Nu suntem toți la fel, dar avem talentul să ne alegem conducătorii care sunt toți la fel.

Cristina Chiriac: Mai avem nevoie de educație și de timp.
Silviu Prigoană: Până ne educăm în timpul în care spuneți dumneavoastră, se desființează țara.

Cristina Chiriac: Să sperăm că nu.
Silviu Prigoană: Nu mai avem nici tradiție, nu mai avem nimic autentic, dar, cu siguranță, dacă vă continuați dumneavoastră povestea cu iile, cel puțin o să rămână ceva în ţara asta, și dacă este un brand românesc ia, înseamnă că totuși mai avem ceva. Eu am făcut un proiect de inițiativă legislativă ca brandul de țară să fie Casa Poporului; este o construcție făcută, țările, în general, sunt reprezentate printr-o construcție. Dar nu trebuie să gândim și să facem un concurs pentru ceva ca brand de țară, pentru că avem – stilizați Casa Poporului, Palatul Parlamentului, și ăsta este brandul de țară. Când spui Anglia, te gândești la Big Ben, când spui Franța, ai Turnul Eiffel, când spui orice țară, ai o construcție.

Cristina Chiriac: Eu zic să punem ia în loc de Casa Poporului, ca brand.
Silviu Prigoană: Ia ar fi mult mai bine decât o frunză.

Silviu Prigoană, despre pionieratul în afaceri

Economia 21 - Conferinta AOAR

AGENȚIA AMERICANĂ PENTRU COMERȚ ȘI DEZVOLTARE SPOREȘTE SUSȚINERE...

Un business adaptat constant clientului

▸ servicii

Descriere

Stăm de vorbă cu domnul Victor Hănescu, unul dintre cei mai titrați tenismeni din România. Bună ziua, mulțumesc foarte mult pentru oportunitatea acestui interviu. Suntem la Academia dumneavoastră de tenis, un proiect foarte frumos și care înțeleg că se adresează în special copiilor. Ce a născut acest proiect, este un vis mai vechi, s-a născut pe parcurs?

Este un vis mai vechi, de pe vreme când jucam, eram în ascensiune și îmi dădeam seama că sunt anumite lucruri care lipsesc în tenisul românesc, în organizarea sportivilor, în faptul că nu-mi găseam cele mai bune condiții în România și asta m-a dus cu gândul la crearea unui sistem, a unei școli de tenis pentru tenisul românesc.

 Ați văzut diverse școli de tenis, ce v-a plăcut cel mai mult, ce v-a inspirat? Aveți vreun model din străinătate din care încercați să preluați?

Am cunoscut academii din Statele Unite, în Franța chiar am colaborat cu academia lui Patrick Mouratoglou, unde m-am antrenat aproape doi ani de zile, cunosc sistemul francez, m-am inspirat din ce făceau ei acolo, am cunoscut beneficiile unui sistem foarte bine organizat și dacă mă întrebi acum cel mai important lucru cred eu că este structura și organizarea unui astfel de proiect și cred că în România lucrurile astea nu s-au făcut atât de bine până acum. Avem antrenori buni, avem metode, dar practic nu a fost un sistem în care să cuplezi aceste antrenamente, aceste strategii într-un singur proiect care să fie structurat și organizat atât pentru copii, cât și pentru părinți.

 Ați ajuns pe un loc foarte, foarte sus în ierarhia ATP, dacă nu greșesc locul 26 mondial. Ce înseamnă o astfel de poziție și o astfel de experiență la acel nivel și ce veți reuși să împărtășiți mai departe copiilor care vin la dumneavoastră la Academie?

Pentru mine este o realizare mare, un vis împlinit să știu că am ajuns în vârful clasamentului mondial, într-o zonă în care am avut acces la cei mai mari jucători, la turnee importante și este o mândrie pentru mine pentru că știu de unde am plecat, știu care erau condițiile de pregătire în România, știu că nu exista atâta informație câtă există acum, a fost un moment în care am crezut, în acea perioadă, că pot să ajung în top și am reușit și bineînțeles că această experiență pe care am acumulat-o în aceste turnee mari aș vrea să o aduc înapoi în România, către sportul din România, către oamenii din România și practic sunt fericit că am reușit să pornesc acest proiect, ”Academia Victor Hănescu”.

 Care au fost cei mai dificili adversari cu care v-ați întâlnit în tenis? Ați rămas și prieten cu vreunul dintre ei?

Au fost meciuri grele, adversari diferiți, am prins două generații de campioni cu care am concurat și bineînțeles că am experiențe frumoase. Îmi aduc aminte mereu cu drag de meciul cu Nadal de la Roma, de la Foro italico, un meci pe care l-am jucat foarte bine, l-am pierdut, dar am plecat cu o amintire specială, să joc cu un campion ca Nadal, să-mi dau seama ce calități au acești sportivi și să pot să lupt de la egal la egal cu el a fost o experiență care va rămâne mereu în mintea mea și în amintirile mele.

 Creează un complex a juca cu astfel de jucători bine clasați, niște legende mondiale?

Un complex nu, este o plăcere să poți să te bați.

 Este și o provocare.

Este și o provocare și la un moment dat poate părea intimidant, când pierzi de două, trei ori și vezi că nu găsești soluțiile, dar pentru mine a fost mereu o provocare să le pot face față și să concurez alături de ei.

 Apropo de Nadal, dumneavoastră sunteți un jucător de mână dreaptă, el este stângaci. Cum a fost experiența, creează probleme acest lucru?

Este un avantaj să fi stângaci, să imprimi efecte diferite sau faptul că sunt mai rari jucătorii de mână stângă atunci trebuie să schimbi puțin strategia, să te adaptezi la momentul respectiv, stilului lui de joc. Clar este un jucător spectaculos, mai ales pe terenurile de zgură și nu numai și ar fi un avantaj că este și stângaci.

 Din punctul ăsta de vedere, el nu este un stângaci înnăscut, știu că a fost cumva împins de unchiul său să joace cu mâna stângă. În acest sens sfătuiți și dumneavoastră copiii de la Academie spre direcția asta sau mai degrabă sunteți pe principiul să joace copilul cu mâna care-i vine natural?

Chiar avem un caz, o fetiță de șapte ani, care se descurcă bine cu ambele mâini și văzând acest lucru am hotărât de comun acord cu echipa de antrenori și cu părinții fetei să rămână pe mâna stângă tocmai pentru a fi un adversar incomod în momentul în care tenisul ei va evolua.

 De ce avem rezultate mai bune acum la tenisul feminin decât la cel masculin? Care ar fi explicația dumneavoastră? L-am avut pe Ilie Năstase numărul 1 ATP, ați fost dumneavoastră, dar în tenisul masculin avem mai puține rezultate spectaculoase decât în cel feminin de actualitate.

Eu cred că este puțin mai ușor de urcat în clasament la tenisul feminin, fetele cred că sunt mai serioase, muncesc mai mult, își doresc mai mult să facă performanță și lucrul ăsta se vede. La băieți, cred că și baza de selecție este destul de mică, nu vin foarte mulți băieți talentați, cu potențial, cu fizic, care să spunem că au o șansă, până la 18 ani se pierd undeva pe drum. Cred că un sistem conceput bine, un sistem în care sportivii intră undeva la 10-12 ani ar trebui să dea roade și să arate că avem jucători talentați.

 Aceasta este vârsta pe care o recomandați copiilor să vină la școala dumneavoastră?

La noi vin copii cu vârste de la cinci ani, în zona de inițiere, dar e clar că pe un sportiv la 10-12 ani poți să-l modelezi, poți să-i imprimi o tehnică corectă, un mental puternic, o zonă în care să se dezvolte armonios pe zona junioratului.

 Cât de mult lucrați dumneavoastră personal cu copiii de la academie?

În perioada asta trebuie să recunosc că lucrez destul de mult pentru că vreau să controlez, vreau să văd ce se întâmplă în proiect, mai ales când sunt la început și până se așază foarte bine, până cunosc antrenorii și la momentul ăsta sunt prezent de dimineață până seara prezent în club, în general dimineața și după-amiază sunt orele mai active, copiii merg la școală în zona prânzului, undeva la șase ore sunt pe teren alături de copii.

 Care este amprenta personală sau elementul distinctiv, dincolo de numele dumneavoastră, care credeți că-l aduce Academia?

Eu cred că este un sistem complet pentru România, pe lângă zona de tenis pe care o făcea toată lumea până acum, am adus în proiect zona de pregătire mentală și emoțională care are un rol important în tenis și cred că în sportul din România pentru că am observat și la fotbal, dar și în alte sporturi, în general noi ca nație avem acele momente în care numai nouă ni se întâmplă, luăm gol în ultimul minut sau dăm mereu vina pe un factor extern și cred că mai întâi trebuie să lucrăm cu noi, cu mentalul nostru, cu persoana noastră ca să devenim campioni adevărați. Cred că lucrul ăsta va schimba puțin mentalitatea jucătorilor, a sistemului și a pregătirii în general în România.

 Unul dintre lucrurile pe care le-am admirat foarte mult la cariera dumneavoastră a fost și capacitatea de revenire. Ați avut la un moment dat o accidentare destul de severă, ați lipsit din turnee un an de zile, ați ajuns pe locul 600-700, ceva de genul acesta și într-un an de zile ați reușit să ajungeți înapoi în top 100. Cum a fost procesul de revenire, care au fost resorturile care v-au dat putere să reveniți?

În primul rând știam că am nivelul de joc, deja înainte de accidentare eram pe locul 35 mondial și lucrul ăsta mi-a arătat că pot să joc la nivel înalt și atunci eram conștient că chiar dacă am avut o cădere în clasament, o lipsă din circuitul competițional, aveam această putere de a reveni și îmi doream foarte mult să revin.

 Care este partea cea mai grea în a reveni?

Cel mai greu este să accepți că trebuie să o iei de la început cu turnee mici, cu calificări, cu deplasări în orașe nu cele mai plăcute sau cele mai frumoase, dar în general am început cu turnee mici, turnee Futures, turnee Chalenge în care mi-am construit o a doua carieră.

 Ce este cel mai greu într-o astfel de revenire, nivelul de organizare a acestor turnee mai mici, nivelul de competiție, miza financiară?

Este și o presiune financiară pentru că trebuie să te susții singur din aceste turnee mai mici și cu cât stai mai mult în ele, cu atât cheltuielile sunt mai mari, când reușești să câștigi și să ieși din aceste turnee îți va fi mult mai ușor să ai acces în turnee mult mai mari unde sunt alte câștiguri.

 V-ați întâlnit în perioada de început și cu tenismeni foarte mari, de exemplu chiar l-ați învins pe Rafael Nadal când el era cotat pe la locul 50.

Am jucat cu Nadal, cred că exact înainte de a câștiga primul lui Grand Slam la Roland Garros, știu că am jucat cu el la Paris un meci bun pentru mine, meci strâns, 7-6 pentru mine în setul decisiv. A fost victorie frumoasă, eram conștient că Nadal va deveni un jucător redutabil și m-a bucurat acea victorie.

 Care erau semnalele care îi prevesteau în ochii dumneavoastră o ascensiune, cum vedeți un jucător că are acel ceva care-l va propulsa spre vârf?

În primul rând era foarte tânăr, nu cred că avea 17 ani împliniți și era locul 50 mondial, deja se bătea de la egal la egal cu jucători mari, de top și ăsta era cel mai important semn. Ne uităm acum la jucători de 26-27 de ani care nu reușesc să intre în top 100 și când vezi un sportiv la 17-18 ani care este în topul mondial îți dai seama că are niște calități care îl fac să fie acolo și potențialul de creștere este foarte mare.

 V-ați retras anul trecut. A fost grea decizia de retragere?

Nu este ușoară o astfel de decizie, dar cred că am luat decizia cea bună pentru că eram într-un moment în care doar mă păcăleam că aș mai putea să joc, că hai să mai trag, să mai merg la un turneu, nu mai aveam acea dorință de antrenament, de competiție cum era în alte dăți și am considerat că este timpul să mă retrag, să mă focusez pe un nou început, la alte proiecte care-mi sunt dragi și practic pentru o nouă viață.

 Ține și de vârstă? Există o vârstă maximă în tenis? Îl vedem pe Roger Federer că își continuă parcursul.

Nu cred că există o maximă sau n-aș putea să dau o cifră, e foarte important cum se simte sportivul. Îmi place că și la Federer vedem că joacă excelent, dar nu mai joacă atâtea turnee, nu mai vorbesc de faptul că are o echipă care-l susțin și care-l ajută foarte mult în recuperare, în pregătire și este deja alt nivel. Un sportiv la 35 de ani, mai ales în tenisul de performanță, duce o uzură atât mentală, cât și fizică, dacă cuantificăm că a început turneele în jurul vârstei de 18-19 ani, sunt ani buni de călătorit, poate de accidentări, presiune, turnee, deplasări foarte multe, mai apare și familia care-ți ocupă timp și vrei să stai mai mult timp cu ea și atunci începe să se rupă acest echilibru de performanță și e clar că începi să te gândești la retragere.

 Cât de mult contează antrenorul și managerul într-o astfel de carieră sportivă de top?

În ziua de azi contează foarte mult echipa din jurul sportivului pentru că dacă acum 10-15 ani se vorbea doar de un antrenor, pe urmă a apărut și un preparator fizic în echipă, un fizioterapeut, un psiholog, familia, deci în ziua de azi e nevoie de o echipă mare în jurul unui sportiv și asta înseamnă costuri, înseamnă investiții și nu oricine își poate permite o astfel de echipă.

 De altfel, am văzut că marii tenismeni câștigă mult mai mult din contractele de sponsorizare decât din tenis. S-a întâmplat la fel și în cazul dumneavoastră?

Din păcate, în cazul meu nu s-a întâmplat lucrul ăsta, erau alte vremuri, în general sportivii din România nu au fost văzuți foarte bine în acele vremuri, acum lucrurile au început să se mai schimbe. În principal, câștigurile din întrecerile sportive m-au ajutat cel mai mult.

 Ați avut rezultate foarte bune și la tenisul de dublu, cu toate că ați avut cele mai bune rezultate la simplu, în funcție de ce mai degrabă contează, de coechipier, contează să ai un anumit tip de coechipier sau ține de profilul dumneavoastră ca sportiv?

În primul rând este vorba pe ce anume te focusezi, la mine principalul obiectiv a fost să joc simplu, asta mi-am dorit, ăsta a fost visul meu, să fac performanță în cea mai grea probă din tenisul masculin. Dublul l-am privit ca pe ceva complementar, o competiție unde puteam să fac antrenamente, unde puteam să mai câștig și alte premii, puteam să cunosc sportivi diferiți. Am avut rezultate bune și la dublu, am jucat cu Horia Tecău, cu Andrei Pavel, cu Florin Mergea, am două titluri importante la dublu, a fost o experiență frumoasă.

 V-am văzut pe teren relaționând foarte apropiat și cald cu copilașii, e greu de lucrat cu copii mici?

Este greu, trebuie să ai o înclinație către această zonă, să ai acest feeling plăcut cu copiii pentru că de multe ori poți să-ți ieși din fire foarte ușor, poți să-ți pierzi liniștea, poți să te enervezi foarte repede, dar pentru mine vine natural, poate că și firea mea este mai liniștită, mai apropiată de copii, dar nu este ușor să relaționezi cu cei mici, să-i înțelegi, să fi apropiat de ei, să te pui în situația lor și să-i ajuți.

 Au și un nivel destul de începător.

Corect, da. Sunt lucruri diferite de marea performanță, nu pot să zic că mă regăsesc foarte bine în postura asta de a antrena copii relativ mici, dar începând acest proiect al Academiei este clar că am trecut și prin zona de a lucra cu copii la inițiere, să văd exact ce se întâmplă acolo și cu copii mai mari, juniori, sigur că-mi doresc să lucrez pe zona de performanță cu copii mai mari care merg în circuitul internațional, unde cred că aș putea să-i ajut cel mai mult.

 Dacă ar fi să închidem discuția noastră cu un motto care vă reprezintă sau cu ceva care considerați că vă definește ca sportiv sau ca om?

O să aduc aminte și de mottoul academiei care este “campioni pe teren, campioni în viață” pentru că un campion adevărat trebuie să fie mai întâi campion în viața personală, în afara terenului ca să poată fi un campion și pe teren.

Victor Hănescu a fondat Academia de Tenis care îi poartă numele

Consultanta in Afaceri: Beatrice Cojocaru- AVBS

Reputatia in Afaceri- Sorana Savu - Premium Communication

Economie sociala, cu ajutorul Fondurilor Europene

▸ lifestyle

Descriere

Rune Heivang este un maestru spiritual diferit de tot ceea ce a cunoscut România: o prezență nonconformistă și totuși cu atât de multă eleganță și noblețe în felul său simplu de a fi și de a preda metoda sa. Consideră că fiecare om este deja complet și are înlăuntrul său toate resursele de care are nevoie pentru a fi liber, în siguranță și fericit. Se consideră un ghid către acel loc dinlăuntrul fiecărui om unde această pace este eternă și perfectă. Mai multe despre călătoria sa către spiritualitate și despre metoda sa, în interviul acordat Canal 33, precum și pe website-ul său http://runeheivang.ro

A fi liber, în siguranță și fericit

Cum arată viața de după un milion de euro pe zi?

Astro Business - Mihaela Dicu

Canal 33 Sport - Vincenzio Dragna

Asclepois Industria Sanatatii - Mihai Neamtu

Econmia 21 - Shiseido

Autentic Romanesc - Monica Simion

Tradiţie şi modernism în noua arhitectură a oraşului. Nu doar o loc...

▸ cariere

Descriere

„Cred că nicio companie de pe piaţă nu-şi mai permite astăzi să-şi aleagă naţionalitatea, genul, vârsta liderilor ei; piaţa este extrem de competitivă, cere ce este mai bun, agilitate, învăţare în timp real, un management al paradoxurilor. Cine-şi mai permite să spună că nu vrea să ia lider un român, dacă românul aduce valoare adăugată, faţă de un american, de exemplu?” interviu cu Angela Creţu, Group Vice-President Europa Centrală şi de Est, AVON

Ai lucrat pe mai multe continente şi în mai multe culturi – în Europa (ai coordonat multe ţări din jurul României), în SUA, Rusia, Orientul Mijlociu. Ai o privire globală asupra mediului de business. Totuşi, ai lucrat în cadrul aceleiaşi companii. Cât de mult diferă cultura organizaţională, în aceeaşi companie, pe continente diferite?

 

Cultura presupune un set de valori şi în mod cert am regăsit aceste valori în fiecare ţară în care am lucrat. Felul în care oamenii aleg să exprime valorile este foarte diferit, din America până în Arabia Saudită sau din Africa de Sud până în Rusia. Dinamica deciziilor, felul în care se colectează informaţia, felul în care oamenii interacţionează sunt diferite. Dar misiunea companiei cred că este înţeleasă peste tot la fel. Aş putea să spun că am avut flavour-ul aceleiaşi culturi în contexte total diferite.

 

Totuşi, unde te-ai simţit mai acasă, exceptând România?

 

În Turcia. Oamenii sunt foarte calzi, comunicativi, curioşi – eu ador curiozitatea –, se conectează social, este uşor să descoperi cu ei noi oportunităţi, discuţiile sunt foarte bogate. Mi-a plăcut mult cultura lor. Au valori foarte puternice.

Pe de altă parte, şi în Rusia m-am raportat altfel la modul lor de a vedea lumea. În Arabia Saudită mi s-au dărâmat nişte paradigme – tot ceea ce am crezut despre lumea arabă, despre cum trăiesc femeile acolo; am reînvăţat totul.

Cred că fiecare ţară, dacă ai curiozitatea să te conectezi cu oamenii şi să începi să vezi lumea prin ochii lor, n-ai cum să nu găseşti o altă dimensiune în a te simţi bine.

 

Ai fost foarte deschisă la a cunoaşte cultura în care ai intrat, nu ai pornit cu nişte prejudecăţi de business.

 

Câteodată, cu cât acumulezi mai multă experienţă, ai senzaţia că ştii ce ai de făcut, dar te trezeşte rapid la realitate situaţia din ţara în care ajungi – mă refer atât la contextul de business, cât şi la cel social, politic. Îţi dai seama că ceea ce ai ştiut până ieri nu este deloc relevant pentru momentul prezent şi că regula jocului este să înveţi încontinuu. Din trecut foloseşti anumite repere, valorile cu care vii ca lider şi hotărârea cu care acţionezi; în rest, curiozitatea este cea care te ţine într-o permanentă dorinţă de cunoaştere.

Nu funcţionează experienţele anterioare prea mult.

 

Cum îţi iei informaţiile? Citeşti publicaţiile în limba engleză?

 

Publicaţiile nu prea te ajută; sunt făcute pentru investitori şi în foarte puţine ţări le-am găsit ca fiind o imagine reală a situaţiei din teren.

Bineînţeles ajută foarte mult studiile de piaţă produse de către agenţiile locale. Dar ca om, pentru a înţelege flow-ul de energie, de informaţie la nivel local, am învăţat limba – în Serbia am învăţat sârbo-croata, în Rusia am învăţat rusa, în Turcia am învăţat turca – din respect şi din dorinţa de a fi aproape.

 

Cum s-a întâmplat asta?

 

În Serbia am luat lecţii – eram foarte tânără şi am ţinut neapărat să fac asta; de altfel, ei au şi un proverb care spune: «Învaţă sârba şi întregul glob te va înţelege.», deci sunt foarte mândri de limba lor. În Rusia şi în Turcia am avut un profesor pentru a putea învăţa rapid şi eficient.

 

Eşti unul dintre românii care au reuşit la cel mai înalt nivel. Ţi-ai dorit o carieră în străinătate sau a venit într-un mod natural?

 

Cred că ceea ce ar trebui să le spun tinerilor este că mi-am dorit, dar realitatea a fost cu totul alta şi cred că am avut foarte mult noroc. Nu era parte din planurile mele de viaţă să plec în afara ţării. Am început în vânzări în România şi după aproximativ 3 ani, şeful meu de atunci m-a chemat la el – avea o personalitate foarte puternică, era extrem de intimidant – şi mi-a spus că trebuie să ajung la Bucureşti pentru o întâlnire urgentă; bineînţeles, mi-a pregătit toate rapoartele, mi-am spus că trebuie să fiu pregătită, pentru că nu m-a chemat de prea multe ori. Am ajuns şi ţin minte că am deschis uşa, am pus un picior în biroul lui, n-am apucat să-l pun pe al doilea şi el a spus: «Serbia! Te duci?». Am crezut că mă trimite la un training. Am zis «Da!» şi am plecat. Asta se întâmpla acum mai mult de 15 ani. Cumva, din timiditate, am acceptat prima mea experienţă de expatriat. Cred că am plecat în două luni. Abia după aceea mi-am dat seama la ce am spus «da». Şi totuşi am mers. Această experienţă a fost definitorie pentru mine. Am înţeles că mă încarcă şi îmi oferă ceea ce n-aş fi putut să învăţ din nicio altă experienţă stând acasă.

 

Contează mult background-ul de vânzări pentru o carieră de succes?

 

Nu cred că este nevoie de mai mult decât un IQ mediu în orice job pe lumea asta.

 

Se spune că în fiecare clipă a vieţii noaste vindem ceva.

 

Este această inteligenţă socială, emoţională, curiozitatea, dorinţa de a te conecta. Acestea au contat foarte mult în cariera mea. În al doilea rând, nu am simţit niciodată nevoia să mă supun unui context, să fac ceea ce spun ceilalţi. Am avut curajul, nu chiar de la început, mi l-am dezvoltat, să fiu eu însămi şi să încerc să-mi construiesc propriul drum învăţând în permanenţă.

 

În plus, era atunci o piaţă emergentă.

 

Sigur. Asta a fost şansa generaţiei mele, în toate companiile multinaţionale de atunci. În acelaşi timp, să ne gândim că la momentul în care am preluat ca General Manager Avon România, aceasta era 1% din cifra de afaceri globală, deci era, undeva în josul listei, numărul 3.

Cu echipa de aici am reuşit să schimbăm total modelul de business şi România a devenit peste noapte un etalon, un trend setter. Şi iată cum o româncă, şi tânără, şi în afara sferei de interes pentru o firmă americană globală s-a mutat la New York pentru a conduce Strategia Globală Business Model Innovation. Cred că asta trebuie să fie o încurajare pentru mulţi. Cred că nicio companie de pe piaţă nu-şi mai permite astăzi să-şi aleagă naţionalitatea, genul, vârsta liderilor ei; piaţa este extrem de competitivă, cere ce este mai bun, agilitate, învăţare în timp real, un management al paradoxurilor. Cine-şi mai permite să spună că nu vrea să ia lider un român, dacă românul aduce valoare adăugată, faţă de un american, de exemplu?

 

Totuşi, tu ai spart nişte tipare, în contextul în care ai fost primul GM femeie în Europa Centrală şi cel mai tânăr Vicepreşedinte, într-o companie condusă de bărbaţi, până de curând.

 

Au trecut mai mult de 10 ani în care, la nivel de management suntem una dintre companiile care s-au deschis foarte mult, în care femeile au şanse egale să facă o carieră. Nici nu se mai discută în compania noastră problema de gender equaliy.

 

Una dintre inovaţiile pe care le-ai implementat cu mulţi ani în urmă era businessul paperless. Ai fost în avangardă. Cât de mult a schimbat această tehnologizare businessul Avon?

 

A fost o adevărată revoluţie. Între timp, la nivel global, modelul nostru de business a trecut la 100% digital în felul în care comunicăm cu 6 milioane de femei care ne reprezintă produsele. Acum trebuie să gândim mobile first, în termeni de social selling şi nu de direct selling, trebuie să ne gândim la o prezenţă omnichannel. A evoluat atât de mult felul în care consumatorii interacţionează, îşi fac deciziile de cumpărare, învaţă informaţii despre produse, aşteptările despre produse, toate acestea cer o inovaţie continuă.

 

Mă întreb cum ar fi o aplicaţie în care să am nevoie de produse Avon şi să văd că la două blocuri este un reprezentant. Există aşa ceva?

 

În acest moment noi ne axăm pe accesul în real time şi la produse, şi la expertiză în beauty în proximitatea cumpărătorului, iar pentru consultant, acces la servicii. Acesta este viitorul. Cred că nu doar industria de direct selling se mută în social selling, dar şi industria de retail este într-o criză acută de inovaţie.

 

Eşti foarte sus în ierarhie, dar ai avut proprii şefi. Care este relaţia cu şeful atât de sus?

 

Întotdeauna m-am poziţionat într-un fel anume faţă de şef, şi i-am poziţionat astfel inclusiv pe oamenii care îmi raportau mie ca şef. Noi nu am lucrat pentru un şef. Am vrut să creez această libertate şi am început cu mine – eu nu pot să cer ceva oamenilor mei dacă nu aplic chiar eu.

Lucrez în primul rând pentru valorile individuale şi apoi pentru comunitatea pe care o servesc – echipa mea, consumatorul meu, reprezentanţii noştri. Şeful, ca individ, ar trebui să vină ultimul, pentru că dacă eu îmi focusez atenţia şi energia şi timpul în ceilalţi stakeholderi, el nu poate decât să fie mulţumit. Înseamnă că le aduc investitorilor valoarea pe care o aşteaptă. Or dacă eu mă concentrez pe relaţia cu el doar în a-l mulţumi că relaţia noastră merge bine dat businessul pe care-l reprezint nu e un succes în portofoliul lui, ce folos? Nu suntem prieteni. Şi mă aştept ca şeful meu să aibă aceeaşi atitudine şi să servească la fel ca mine valorile pe care ni le-am asumat împreună.

 

Pentru că sunt oameni care te admiră şi vor să-ţi calce pe urme, să le spunem, într-o ecuaţie personală, cât de mult contează calitatea relaţiei pe care o stabileşti cu superiorii şi cât de mult cea a relaţiei cu subordonaţii, în a avansa în carieră?

 

Aş spune 90-10. Cu cât te focusezi mai mult pe colegi – să nu neglijăm asta; de cele mai multe ori, promovările nu vin de la şefi. Şeful, dacă nu are susţinere să te promoveze pentru talentul tău de la colegii tăi sau de la succesul echipei tale, promovarea nu este sustenabilă. Poate eşti noroc şi ajungi să fii promovat o dată, dar într-o companie serioasă nu are cum să fie sustenabil. Echipa trebuie să te vadă ca pe cineva care poate să le aducă succes.

 

Compania pe care o conduci a avut în filozofie ideea de independenţă, de mobilitate, de a fi cumva un antreprenor; este o tendinţă la nivel global. Cum poţi să fii în fruntea plutonului? Pune presiune pe recrutare?

 

Eu cred în interacţiunile faţă-n faţă pentru că îţi oferă acces mai bun la informaţiile pe care ţi le prezintă celălalt. Eu conduc acum 19 ţări, n-am cum să fiu fizic prezentă în fiecare ţară, atunci când luăm decizii şi am zile în care particip şi la 10 teleconferinţe. Sigur, pot ajuta, aduc o eficienţă în conexiunea profesională propriu-zisă, dar pe termen lung se răcesc inovaţia, conexiunile umane, atât de importante în evoluţia oricărei companii.

Pe de altă parte, locaţia în sine, de a fi într-un birou, nu mai are sens. Nu trebuie să te lupţi cu traficul trei ore, când poţi să ai aceleaşi întâlniri şi de acasă.

 

Cărţile motivaţionale de vânzări spun că dacă lucrezi de acasă, să nu dai telefoanele din pijama, ci să se simtă în voce că eşti în starea de profesionist, de care ai nevoie.

 

Cred că depinde de la un om la altul. Mă aştept ca generaţia foarte tânără, care nu a crescut cu dress code-uri să simtă altfel.

 

Cât de răspândite erau aceste dress code-uri în ţările în care ai lucrat?

 

În America, de exemplu, paradoxal, mă aşteptam ca acolo să fie un dress code pretenţios – era în Headquarterul din Manhattan – şi am constat că cei veniţi din Europa Centrală erau cei mai eleganţi. Ceea ce vedem în filme nu se vede şi în realitate. În Rusia, venitul la serviciu echivalează cu o zi de mers la o nuntă – femeile se îmbracă de parcă ar merge la un cocktail. În Arabia Saudită biroul este segregat pe sexe – colegele noastre de acolo nu i-au văzut niciodată pe colegii bărbaţi.

 

Cum ai regăsit compania, după 8 ani?

 

În total am fost plecată din ţară 10 ani. Am văzut o echipă foarte, foarte tânără. Mulţi dintre cei cu care am lucrat conduc acum business-uri în diverse colţuri ale lumii, mulţi dintre ei în continuare în Avon. Sunt foarte inventivi, şi-au păstrat apetitul acela de inovaţie care m-a inspirat şi pe mine şi m-a propulsat în carieră.

 

Mi-am dorit foarte mult să mă întorc în România. Am văzut cum este să trăieşti în America, în Rusia, în Turcia, am călătorit în peste 30 de ţări, am lucrat cu echipe din toate colţurile lumii şi n-a fost zi în care să n tânjesc să mă întorc acasă. Au trecut aproape 6 luni de când sunt acasă şi în continuare prietenii mei spun că nu mi-am revenit din luna de miere, pentru că eu sunt în continuare îndrăgostită de potenţialul României; ei îmi spun: «nu vezi gropile, nu vezi scandalul balcanic de la televizor, corupţia» şi le spun că România este bucăţică de Rai. Spun asta pentru că am văzut care este preţul plătit pentru aşa-zisa civilizaţie în multe alte locuri ale lumii, atât în ţările care se numesc ultrademocrate, cât şi în ţările în care există dictatori. Noi suntem o ţară săracă, n-am de gând să neg asta, dar oamenii şi-au păstrat o candoare, conexiunile sociale încă sunt bogate, sunt reale, iar potenţialul de business al generaţiilor de tineri este foarte mare.

 

Oare cât s-a schimbat societatea şi cât ne-am schimbat noi, în capacitatea de deschidere emoţională?

 

Cu siguranţă, dar se întâmplă peste tot în lume, suntem bombardaţi de informaţie. În acest moment nu mai avem energia să fim curioşi. De aici şi felul în care suntem manipulaţi. Nu mai găsim nici spaţiu şi nici timp să avem conversaţii de calitate. Ne sunt suficiente toate celelalte informaţii pe care le primim pe alte canale. În ceea ce priveşte alegerile legate de relaţiile interumane, cred că se schimbă valorile, lupta de supravieţuire e mult mai crâncenă, fiecare se luptă pentru spaţiul său.

 

Cred că a intervenit o crustă pe care oamenii şi-au pus-o pe suflet.

 

Nici empatia nu mai funcţionează. Din cauza ştirilor abundente în situaţii absolut dramatice, oamenii nici nu mai clipesc. Nu ştiu dacă este bine sau rău, dar este realitatea vieţii noastre.

 

Ce mici secrete ai descoperit tu în a avea totuşi timp de calitate.

 

Disciplină. „Power Time”. Începe de la o discuţie cu sine în care înţelegi care îţi sunt sursele de energie, ce valori ai, ce bucurii mici şi mari îţi fac viaţa trăită în prezent, şi nu în trecut sau în viitor. Odată ce ai înţeles asta, îţi împarţi oarecum programul astfel încât să ai câte puţin din fiecare. Din punct de vedere al învăţării, a surse de cunoaştere care pe mine mă încarcă cu energie, am grijă să le am în program. La fel şi în business, am anumiţi „stakeholders of my professional life” – sunt oamenii cu care trebuie să ai o interacţiune regulată, astfel încât să-mi asigure succesul profesional; sunt întâlniri de grup, individuale, toate programate. În timpul acestor întâlniri folosesc acest „power time” – nu-mi iau telefonul, nu interacţionez cu nimic altceva, am atenţie 100% către interlocutorul meu. Acelaşi power time îl aplic către prietenii mei, băiatul meu, soţul meu – cât am timp dedicat pentru viaţa personală, încerc să fac acelaşi lucru; nu mă va deranja un telefon de la serviciu pentru că sunt acolo, sunt prezentă. Nu ştiu dacă este un secret, l-am învăţat şi eu de la alţii. Şi îmi fac timp pentru sport, pentru că este programat. Am grijă să mi le programez. Ştiu că sună cinic să-ţi programezi timpul pentru a vedea nişte prieteni, dar fac asta ca să fiu sigură că nu pierd frecvenţa.

 

În Avocatul diavolului, cineva spune: „trebuie să-mi fac programare să vorbesc cu soţul meu”.

 

Nu, nici chiar aşa, încerc să am şi flexibilitate. În Turcia, de exemplu, a fost stare de urgenţă tot ultimul an, nenumărate situaţii în care a trebuit să evacuăm anumite centre operaţionale. Ai nevoie de agilitate în astfel de cazuri – nimeni nu o să spună că avea un program şi la ora x începe asta. Bineînţeles, trebuie să ai întotdeauna flexibilitatea de a înţelege ce este urgent şi important. Dar când ai previzibilitate, este bine să ţii un echilibru foarte bun al activităţilor care te încarcă şi cele care aduc valoare celor din jurul tău.

 

A contat faptul că ai fost tot timpul împreună cu familia ta?

 

Sigur. Îi admir pe cei care găsesc puterea să se descurce singuri în orice fel de situaţie. Consider că am trecut prin foarte multe situaţii grele în business şi nu aş fi avut puterea să a hotărârea cu care să acţionez ca lider dacă acasă nu aş fi simţit că am toată protecţia.

 

Ai întâlnit multe personalităţi. Ce întâlnire te-a marcat?

 

Mi-a plăcut foarte mult Michelle Obama. Şi-a făcut timp, atunci când am cunoscut-o prin CEO-ul meu de atunci, să stea de vorbă.

Şi dintre starurile de la Hollywood, am întâlnit-o pe Reese Witherspoon – nu mi s-a părut, discutând cu ea, o persoană pe care să-mi mai doresc să o revăd, în timp ce Salma Hayek, de exemplu, era plină de viaţă şi ţi-ai fi dorit să o revezi pentru că vibra de energie.

 

Ce s-a schimbat în contextul de business din România? Cât de implicată mai eşti acum?

 

Directorul General al României este în echipa mea, alături de toate celelalte ţări din Europa Centrală. Încerc pe cât posibil să nu intervin în felul în care îşi direcţionează activitatea, în pofida tentaţiilor mele, mai ales că sunt un tipar de lider operaţional.

Aşa este normal. Directorul General al Avon România a condus cu foarte mult succes această echipă în ultimii 7 ani, eu n-aş putea aduce o valoare suplimentară, în afară de aceea de a fi sigură că are resursele necesare pe care i le pot asigura de la nivel regional. Nu intervin în politica Avon România.

 

Contextul de business depinde foarte mult de societatea civilă, iar aceasta este mai vie, mai prezentă, ceea ce determină şi o altă responsabilitate a jucătorilor din mediul de business. Oamenii nu mai cred un mesaj publicitar doar pentru că este la tv în nu ştiu câte spoturi; au deja alt acces la informaţie, alte pretenţii şi sunt foarte multe campanii care arată tendinţa consumatorului român de a-şi cere drepturile la o calitate superioară a produsului. De asemenea, nu vor doar cea mai bună calitate, cel mai bun preţ, dar şi să facă un bine mediului, comunităţii. Nu mai gândesc doar pentru azi şi mâine, au o conştiinţă proiectată şi asupra generaţiilor viitoare. Asta am regăsit şi cred că piaţa va deveni mult mai interesantă din acest punct de vedere, cel puţin pentru industria de frumuseţe.

 

Este o piaţă în expansiune?

 

În România, da, atât din volumul actualilor consumatori de produse de înfrumuseţare, cât şi din conştientizarea non-userilor, a celor care până acum doar au flirtat cu un ruj, cu o mascara, un fond de ten… deci cred că industria de frumuseţe câştigă adepţi, iar pentru cei care deja o folosesc, sunt cerinţe de inovaţie – nu se mai mulţumesc cu culoarea, ci vor să ştie şi în ce măsură formula le protejează pielea şi este toxică. Este normal să fie aşa şi cred că toate industriile vor trebui să aibă produse cât mai bine testate, în primul rând, pentru că există ingrediente naturale toxice şi chiar letale. Este important să-ţi asumi responsabilitatea, ca producător, că nu aduc doar efectul estetic dorit, ci că susţin sănătatea pe termen lung.

 

Ce se întâmplă în zona consumatorilor bărbaţi?

 

Este interesant, observăm o creştere importantă la nivel global. Bărbaţii sunt interesaţi nu numai să miroasă bine, ci şi să aibă o piele mai catifelată şi să-şi evidenţieze ochii – au apărut game de machiaj chiar. În România cred că va mai dura până când se va ajunge aici, dar consider că este un segment în creştere.

 

Aţi extins spectaculos gama de produse. Mă întreb cât de mult este diversificarea o tendinţă generală.

 

Este o dilemă care apare constant – ce suntem noi, un channel sau un brand? Noi am reuşit în mai mult de 100 de ani să creăm şi această reţea de reprezentante, 6 milioane la nivel global, care ne prezintă oferta de produse şi am putea fi comparaţi cu un canal de vânzare; pe de altă parte, ne-am considerat o firmă de beauty, iar în ţările în care am pierdut focusul de beauty aducând produse care trec cu mult de înţelegerea conceptului de beauty, am pierdut. Până nu testezi, nu-ţi dai seama. Este foarte greu, atunci când ai un portofoliu foarte mare, să creezi şi un serviciu competitiv şi să poţi să susţii o profitabilitate sustenabilă. La noi nu a funcţionat şi atunci am considerat că suntem un beauty social seller.

 

Probabil că eşti mult mai credibil reprezentând o categorie de produse cu care eşti familiarizat.

 

Cred că acesta a fost şi secretul succesului nostru. Dacă este să ne uităm la Europa Centrală, Avon ca jucător în industria de frumuseţe are locurile 1, 2 sau 3 în categorii precum Colour şi Fragrance – unde este numărul 1 la nivel de Europa Centrală. Asta arată că atunci când combini accesul la un produs de calitatea cu un serviciu personalizat n-ai cum să nu câştigi susţinerea clienţilor pe termen lung.

 

Ce alte mici secrete te fac neschimbată, de 10 ani.

 

Nu cred că nu m-am schimbat, toţi ne schimbăm.

Nu sunt secrete, eu învăţ, ca oricare altă femeie, din experienţele celorlalte. Ce contează cu adevărat este să ai o stare de mulţumire interioară. Am văzut femei distruse din cauza abuzurilor trăite acasă, pe care le-am adus în studio să-şi spună experienţele şi nici un make-up nu putea să le facă să arate decent. O tristeţe profundă nu poate fi acoperită de un ruj. Pornesc de la ideea că alegerile noastre împreună cu norocul divin contează mult mai mult în a arăta această relaxare, în a te simţi bine în pielea ta. Apoi, dacă foloseşti o cremă de bună calitate, o culoare care te avantajează, sunt doar accesorii. Important este să faci acele lucruri care îţi dau mulţumire. Şi să trăieşti în prezent. Pentru că atunci găseşti şi bucuria de a face alte lucruri. Sunt oameni care fac ciclism, care aleargă… eu merg la sală, ridicare greutăţilor este activitatea care mă încarcă cel mai mult şi mai rapid.

 

Şi la propriu, şi la figurat…

 

Da, bine-ai spus. Nu le consider secrete. Oricum, viaţa este scurtă, viaţa vine şi trece, este important în ce măsură a contat fiecare moment.

 

Care a fost momentul în care ţi-ai îmbunătăţit cel mai mult garderoba?

 

De multe ori, şi în Rusia, şi în Turcia, am comandat tot din România. Mă îmbrac destul de clasic şi destul de simplu, mi-e foarte uşor, pentru că nu am talent în a mă accesoriza. Singurul element din garderoba mea în care mă joc sunt pantofii. Altfel, o rochiţă, pantofi, ceasul şi atât. Nu port bijuterii, nu am alte accesorii, acesta a fost stilul meu de ani de zile.

 

O carte, un film care ţi-au plăcut în ultimul timp…

 

Am cam rămas agăţată de cultura turcă. Mi s-a părut fascinant ceea ce am învăţat acolo. Şi citesc cu poftă cărţi ale autorilor turci; încă nu am terminat „O ciudăţenie a minţii mele” a lui Orhan Pamuk – te poartă într-o altă dimensiune şi îţi dă respectul faţă de alte culturi şi înţelegi că toate dramele pe care le vedem în mod exagerat sunt de fapt atât de mici şi atât de efemere. Îţi dau înţelepciunea de a te bucura de lucrurile care ţi se întâmplă, de a vedea bucuriile simple ca pe adevărate elemente de fericire.

Dintre filme, găsesc fabuloasă seria Black Mirror – mi se pare unul dintre cele mai provocatoare serii de filme văzute în mai mult de o decadă de viaţă; te lasă fără cuvinte. Sunt nu mai mult de 12-14 episoade şi cu fiecare episod înţelegi în ce direcţie poate să o ia lumea şi te lasă permanent cu o temă de gândire.

 

Cum construieşti o carieră internaţională de succes

Tendinte si oportunități în executive search

Gabriela Szabo - Un campion de cursa lunga

Economia 21 - Femei din mediul rural

▸ cultura
▸ tehnologie

Consumatorii români sunt interesaţi de noile tehnologii, potrivit studiului anual Techonomic Index, realizat de Samsung, care oferă o privire cuprinzătoare asupra comportamentelor şi atitudinilor faţă de tehnologie a 18.000 de consumatori europe

Consumatorii români sunt interesaţi de noile tehnologii, potrivit studiului anual Techonomic Index, realizat de Samsung, care oferă o privire cuprinzătoare asupra comportamentelor şi atitudinilor faţă de tehnologie a 18.000 de consumatori europeni.
mai mult

Planurile de consum ale românilor relevă intenţia de a investi în t...